Să ne bucurăm mai mult de micile lucruri

Suntem într-un rush constant către ceea ce credem că vrem. Sau către ceea ce ni se vinde să vrem. Ne grăbim cu 100km/oră către ceea ce pare a fi viața perfectă, dar uităm să ne bucurăm, să trăim bucată cu bucată timpul pe care îl avem. Așa cum el, cu clipe frumoase, cu momente de frustrare, cu zile grele și experiențe de neuitat.

Mă gândeam zilele astea și discutam cu B., într-una dintre lungile noastre conversații pe balcon despre viață și alte lucruri, cum trăim într-o perioadă în care toate nevoile noastre de bază sunt satisfăcute, astfel încât avem luxul să ne distrăm, să fim copii mai mult timp decât au putut fi părinții noștri.

Trăim, cu mici excepții, într-o eră în care oportunitățile sunt mai multe și mai mari decât amenințările. Trăim într-o eră în care avem posibilitatea să facem aproape orice. În același timp, trăim într-o eră în care depresia și anxietatea sunt din ce în ce mai răspândite. Există atât de mult alegeri, posibilități, încât devine aproape imposibil să decizi care e cea mai bună pentru tine. Și rămâi prins într-un joc al întrebărilor, de multe ori fără răspuns – asta e chiar ceea ce vreau de la viață? Oare dacă făceam X lucru în Y context acum eram în altă parte? Oare îmi doresc copii sau vreau să călătoresc și să am flexibilitate? Oare e ăsta my dream job? Oare cum îmi dau seama că am găsit în sfârșit persoana potrivită? Dacă de mâine mi-aș schimba radical viața cum ar fi? Vreau să trăiesc într-un oraș mare, cu posibilități endless sau vreau un trai liniștit la țară?

Oare, oare, oare?

Nu cred că părinții, bunicii, străbunicii noștri au avut luxul să își pună astfel de întrebări. Nu cred că au avut timp să își facă griji că nu au primit bonusul de final de an pentru outstanding performance la job. Nu cred că au avut luxul să își schimbe jobul în fiecare an pentru că ceilalți ofereau mai mult. Nu cred că și-au permis să viseze la călătorii pe alte continente și la vacanțe în Maldive. Nu cred ca au avut posibilitatea să aleagă cu atâta ușurință drumul în viață. Nu cred că au avut atât de mult timp de copilărit.

Părinții noștri și-au dat timpul pentru noi, pentru slujbă, pentru familie. Și-au petrecut tinerețea muncind în condiții pe care nu cred că noi le-am accepta cu ușurință în joburile noastre. Dar au făcut-o pentru că așa trebuie, pentru că au vrut să ne ofere ceva mai bun. Pentru că n-au vrut ca noi să trecem prin același lucru.

Sau cel puțin toate exemplele din jurul meu mi-au confirmat acest lucru.

Mă gândeam că cel mai bun mod de a le sărbători munca (așa cum zice limba engleză, to celebrate their hard work) este să ne bucurăm de viață. De micile lucruri. Să ne bucurăm de ei, cât putem și când putem. Și de câte ori putem.

Să ieșim puțin din cercul vicios numit Fear of Missing Out și să respirăm. Să pozăm momentele frumoase, dar să le mai păstrăm și pentru noi. Să ne lăsăm mai puțin pradă nevoii de a fi conectați constant, continuu, să împărtășim mai puțin cu urmăritorii și prietenii din social media și mai mult cu părinții noștri, cu oamenii reali care ne stau alături zi de zi, chair și în momentele mai puțin glam. Să fim reali, fără filtru și enhance pe Photoshop.

Să ne bucurăm de noi, chiar și într-o zi extra ploioasă de 1 iunie.