Este ceea ce este
Luna asta a fost despre a renunța la presiunea pe care o pun pe mine să fac lucruri în timpul liber. Mereu am câte o lungă listă de to do și nu se termină niciodată, chiar dacă bifez mereu task-uri de pe ea. Se găsește întotdeauna ceva de făcut prin casă, câte un lucru nou pe care vreau să îl încerc, câte o factură de plătit, câte un drum care trebuie făcut.
În februarie am încercat să las lucrurile să vină mai de la sine, dar a fost o provocare pentru că am avut o lună agitată și cu multe neprevăzute. Într-o noapte în care nu puteam să dorm și eram eu doar eu cu gândurile mele, am început să mă gândesc la cât de mult luăm prezentul ăsta de bun și cât de mult trăim pentru viitor.
Mi-am pus întrebarea: eu trăiesc mai mult aici sau pentru aici-ul de peste câteva zile, săptămâni, luni? Răspunsul era evident: tocmai cauza insomniei mele din acel moment erau gânduri despre viitorul apropiat, despre listele de to do-uri, despre planurile de weekend, despre câte ore mai am de dormit ca să fiu bine și cu un nivel satisfăcător de energie mâine.
M-am gândit: trăim pentru viitor, dar uităm să ne bucurăm de prezent. E un gând simplu pe care probabil că l-a simțit orice om la un moment dat. Dar în același timp e un lucru pe care îl uităm des.
Am decis în acel moment să spun stop și să iau lucrurile fix așa cum sunt. Este ceea ce este, ce rost are să mă enervez pentru ceva ce nu mai pot să controlez. Nu pot să dorm? Asta este, hai măcar să mă bucur de orele astea. Așa că am citit, m-am bucurat să mă uit scurt la un episod pe Netflix, am scris câteva gânduri în jurnal. Nu am fost în cea mai bună formă a doua zi, dar măcar am avut câteva momente pentru mine.
După noaptea aia, am încercat să fac exerciții să mă aduc mai mult în prezent, să mă bucur de fiecare clipă, așa cum este. Mi-am dat seama că mintea mea este constant prinsă în planurile, fricile, bucuriile, momentele ce vor avea loc și rareori sunt complet prezentă în aici și acum.
N-aș vrea să mă trezesc peste 30 de ani că am planificat totul ca să ajung acolo, dar am pierdut momentele frumoase, importante pe drum. Că am fost așa prinsă în a construi o viață mai bună, așa cum îmi doresc și că de fapt n-am trăit-o nici pe jumătate pentru că aveam mereu încă o treaptă de urcat, încă un lucru de bifat și n-am văzut priveliștea și oamenii pe care îi aveam alături.
Poate începutul de primăvară e un moment bun să mă bucur mai mult de ce este. De ce am, de ce fac, să apreciez unde sunt și pur și simplu, să respir.
Poate așa mă voi uita în urmă peste 30 de ani și voi zice „uite, au fost niște ani faini, de care simt că am profitat. Niște ani în care am fost mai puțin prinsă în ce va fi și mai prezentă în viața mea.”
