distanță.

440 km. 640 km. 780 km.

Îmi împart viața în distanțe, ore pe drum și kilometri parcurși.

La început, în urmă cu 9 ani, totul părea ușor. Abia așteptam să plec, să cutreier, iubeam să fac bagaje și să mă aventurez pe drum.

Acum totul a început să pară atât de departe. Fiecare drum pare puțin mai lung, puțin mai greu. E ca un deja-vu constant, cu alte mașini și alți șoferi.

Mă simțeam mai legată de locurile mele, mai de acolo chiar și după ce am plecat. Din fiecare. Îmi plăcea să spun că am 4 case, nu una, și că ele mă așteaptă mereu cu brațele deschise.

Dar de fiecare dată când mă întorc se mai pierde puțin. Din mine, cea care eram. Și se adaugă mai mult din mine, cea care sunt sau cea care urmează să devin. Îmi e frică să nu mă rătăcesc pe drum și, la un moment dat, să nu le mai găsesc.

Nu mai recunosc locurile acelea ca pe casele mele, le recunosc ca pe locurile în care a mai rămas ceva drag. În care mai trăiește încă o parte din mine, o parte bună din trecutul meu, dar prea puțin din prezent.

Sunt mai mult ca oricând aici și acum și îmi place mai mult ca oricând că e așa. Dar aș vrea să aduc locurile mai aproape de mine, să-mi rămână dragi cât mai mult timp. Să le am în grijă și să mă bucur de ele. Sau poate aș vrea să fiu în patru locuri diferite în același timp, să pot trăi tot ce ratez în fiecare dintre ele.

Sau mai bine, aș face din toate un loc mare și drag, în care să existe toate lucrurile care mă definesc, mai puțin distanța.