2020 a fost anul răbdării

2020 a venit cu multe surprize. E greu să scrii despre un subiect atât de consumat ca acest an și ce a adus cu el.

Dar pentru că am primit de la unul dintre my Secret Santas acest minunat spațiu digital unde mă pot desfășura în voie și care simt că mă îndeamnă cumva să scriu ceva, orice, sau poate să scriu mai mult, m-am gândit să încep cu ce a fost 2020.

2020 a fost anul lui așteaptă. Eu așa l-am simțit. Per total, nu a fost un an 100% rău. Ba chiar am bifat câteva borne importante în viața personală, nu am avut probleme de sănătate (poate asta e cel mai important în anul crizei sanitare fără precendent) și, în plus, am învățat mult pe toate planurile.

Cumva simt că 2020 a fost un an al maturizării. Anul lui „nu mai pot avea răbdare cu oricine sau cu orice care nu îmi oferă ceva prețios pentru mine în schimb”. A fost ca un time-loop care a trecut dintr-o bucată și, cum era de așteptat, m-am trezit în 2021 cu feeling-ul că nu am încheiat nimic, ci doar continui ceva început în martie 2020.

Nu e vina lui 2020 că prima pandemie modernă de așa proporții s-a decis să vină în timpul lui, dar măcar l-a făcut cumva celebru. Nu va uita nimeni 2020 prea curând (cine mai știe de exemplu ce făceam prin 2013 sau 2016). A fost un an în care poate că am făcut aceleași lucruri ca întotdeauna, dar le-am simțit pe toate la o intensitate net superioară. Munca parcă a fost mai acerbă (cu gândul în spate mereu că suntem norocoși să o avem și cu speranța că o vom avea cât mai mult timp), distanța de cei dragi a fost resimțită mai tare (de vreo 8 ani sunt plecată de acasă prin orașe mari, deci părinții nu au mai fost o prezență fizică constantă de ceva timp, dar parcă anul ăsta mi-am dorit mai mult să fim împreună, să trecem prin asta unii alături de alții) și am rămas fără micile lucruri prin care alungam stresul și anxietatea.

Totuși, în perspectivă, câteva lucruri bune s-au întâmplat.

În 2020 pentru mine au fost mai apăsătoare întrebările cu care umblu în suflet de câțiva ani deja, cred că de prin 2018: Ce fac, ce înseamnă ce fac eu pentru lume/pentru societate, ar trebui să fac mai mult or should I settle, care e rostul, mă văd făcând asta în 10 ani, ce altceva aș putea să fac, ce îmi place cu adevărat să fac, ce mi-a plăcut mereu sunt doar hobby-uri sau ar putea fi transformate într-un job sau business și altele în aceeași direcție.

N-am găsit răspunsuri încă, dar 2020 mi-a oferit perspectivă – e mai clar unde nu dau eu suficient, ce frici am, la ce ar trebui să mai lucrez. În același timp, 2020 a făcut lumină și în rândul relațiilor, prieteniilor – pur și simplu, la finalul anului, am tras o concluzie foarte utilă și prețioasă – merită să rămână cei care mă ajută să cresc, să mă dezvolt, să îmi găsesc echilibrul, cei care aduc ceva bun în viața mea. Nu am fost niciodată fană a dramei, însă am căutat mult, mult, mult timp validarea altor persoane care să aprobe ce fac eu ca fiind cool enough, good enough, smart enough, right enough etc. Acum asta începe să conteze din ce în ce mai puțin. Nu a dispărut de tot, dar nu mai e așa apăsătoare nevoia asta. Prin simplul fapt că 2020 mi-a limitat contactul cu oamenii și că în fiecare zi eram basically eu cu mine și my dear one, așteptările și părerile altora au început să conteze din ce în ce mai puțin. A contat ce fac eu, ce cred eu că e corect, cum cresc eu, unde mă îndrept eu și dacă asta e viața pe care eu o vreau pentru mine. Atât.

2020 mi-a oferit și cel mai frumos dar – o promisiune de schimbare a statutului pe care mi-am dorit-o foarte mult, dar pe care, într-un fel sau altul, am fost pregătită să o primesc abia acum. După 8 ani de zile e puțin ciudat să spui asta, dar da, după câteva luni de pandemie în care ne-am fost unul altuia, pe rând, colegi de birou, lunch buddies, best friends, lovers, confidenți și drinking buddies, am înțeles de ce am rezistat 8 ani. De fapt am înțeles de ce ultimii 8 ani par a fi de fapt 4 și de ce au trecut atât de repede și frumos. Pentru că am crescut împreună, deși o puteam face și separat și pentru că fiecare dintre noi a participat la modelarea celuilalt.

Nu în ultimul rând, 2020 m-a determinat să renunț la așteptări pentru viitor și m-a forțat să trăiesc mai puțin în trecut. Ca să rămân sănătoasă la cap, a trebuit să fiu în prezent, să îl fac frumos, să construiesc clipele faine chiar dacă multe dintre lucrurile mele preferate nu mai erau posibile.

Și, pe scurt, am mai făcut câteva lucruri bune pentru mine în 2020:

• Am citit (aproape) 10 cărți – una e aproape de final, dar neterminată
• Am vizitat orașe unde îmi doream de mult să ajung – Sibiu, Cluj, Alba Iulia (bonus Transfăgărășan)
• Am avut peste 2.000 de minute de workout anul trecut, adică aproape 36 de ore și o medie de 4 ore pe lună. Poate nu pare mult, dar pentru e un achievement că m-am păstrat activă și tendința a fost echilibrată pe parcursul întregului an (mai puțin august în care am fost în concediu, octombrie care a fost super aglomerată la birou și decembrie care e cu sărbători, mâncare și voie bună). Pe 2021 îmi propun să cresc numărul la 2 ore pe săptămână, adică 8 pe lună. Practic să dublez efortul de anul ăsta. Cel mai bun lucru generat de acest efort e că m-am menținut la aproximativ aceeași greutate tot anul, deși am simțit că am mâncat muuuult mai mult ca în mod obișnuit.
• Am început (timid) să scriu mai mult pentru mine – am făcut un 30 day challenge la final de an (de care nu m-am ținut total) care mi-a oferit un imbold să aștern mai multe gânduri pe hârtie. Scopul este să găsesc acel subiect, acea nișă despre care îmi place cel mai mult să scriu and gain mai focus there.
• Am gătit mai mult și am făcut pentru prima oară un tort cu mânuța mea. În 2021 vreau să continui să experimentez, am descoperit că asta e una dintre pasiunile mele cele mai de suflet, alături de dans.

2021 să vină cu mai multe lecții, momente frumoase și oportunități de schimbare și creștere!