0320

Aici e viitorul pe care îl vedeam atât de departe.

Trăim și respirăm sub aceleași stele care au murit de mii de ani, încercând să găsim sensul. Dar sensul e același mereu pentru că apare doar când îl dăm noi lucrurilor fără suflare.

Oare hainele mele simt dacă eu nu mă mai simt? O mie de gânduri îmi trec prin minte și nu pot să le dau sens și nu pot să mai țin ritmul. Totuși îmi face bine să scriu despre lucruri pe care le-am trăit cu milenii în urmă, dar le simt de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Poate timpul nu e nimic altceva decât o închipuire. Poate noi suntem o închipuire bine gândită, sau poate e totul atât de real încât doare să ne gândim că doare și asmuțim realitatea în vise.

Nu mai sunt eu când scriu, e altcineva, un alter ego pierdut între galaxii pe care nu le cunoaștem. E atât de departe că nu îi simt nici respirația, dar se revarsă în aceste cuvinte pe care tu le citești.